Cicatricea mică și povestea mare din spatele ei

Astăzi, când îi schimbam scutecul copilului meu, privirea mi s-a oprit pe cicatricea mică, abia vizibilă, rămasă după operația pe care a suferit-o în luna mai. O urmă firavă, dar care pentru mine spune o poveste întreagă — povestea primelor luni din viața lui, pline de teamă, neputință și rugăciune.

Îmi amintesc perfect ziua în care am observat prima dată ceva ciudat. Bebeluşul avea aproximativ patru săptămâni, iar în zona inghinală am văzut o mică umflătură care apărea și dispărea. Nu știam atunci ce poate fi. Am mers de urgență la spital, iar după o ecografie, medicul ne-a spus calm: „Este o hernie inghinală.” Nu știam ce înseamnă asta. Am aflat apoi că herniile inghinale sunt destul de frecvente la bebeluși, mai ales la băieți. Ele apar atunci când o parte din intestin sau alt țesut împinge printr-un mic defect al peretelui abdominal din zona inghinală. Uneori, hernia se poate vedea doar când copilul plânge sau tușește. Pericolul real apare atunci când herniile se „strangulează”, adică acea porțiune care a ieșit nu mai primește sânge — o urgență medicală ce necesită intervenție imediată.

Medicul ne-a spus că deocamdată nu e grav, că e prea mic pentru operație și să avem grijă să nu răcească, să nu plângă mult. Ușor de zis… dar cum să oprești un bebeluș de o lună să plângă?

A urmat o perioadă grea. Colicile își atinseseră apogeul, iar el plângea aproape toată ziua. De fiecare dată când hernia ieșea mai tare, inima mea se oprea. Mergeam la urgență, speriați că s-a complicat, dar de fiecare dată eram trimiși acasă cu același sfat: „Să nu mai plângă copilul.” Câtă neputință poate simți o mamă când i se spune asta…

Pe la șase luni, la un control, ni s-a spus că hernia nu se mai vede la ecografie. Bucurie mare! Ne-am gândit că s-a închis de la sine, așa cum se mai întâmplă uneori. După colici, totul părea în sfârșit liniștit.

Până într-o dimineață, când băiețelul avea opt luni. Plângea neîncetat și nu reușea să adoarmă. După aproape o oră, a adormit puțin, dar s-a trezit tot în plâns. I-am schimbat scutecul și atunci am văzut-o din nou — hernia era umflată, tare și ușor închisă la culoare. M-am speriat îngrozitor. Am chemat imediat soțul și am fugit la urgență.

Acolo ni s-a spus că hernia s-a strangulat și trebuie împinsă la loc manual. Nu voi uita niciodată acele momente. L-am ținut în brațe, tremurând, în timp ce medicul încerca să o reducă. Plângea sfâșietor, iar eu plângeam odată cu el. Să-ți vezi copilul în durere și să nu poți face nimic e una dintre cele mai grele încercări pentru o mamă.

După acel episod, medicii ne-au recomandat operația. Ne-au spus că dacă o hernie s-a strangulat o dată, riscul să se repete este mare. În mai, am fost internați pentru intervenție. Ni s-au explicat toți pașii, iar operația, deși scurtă, a fost pentru mine o eternitate.

Totul a decurs bine, iar a doua zi am fost externați. A urmat recuperarea și apoi controlul de după operație, unde medicul ne-a avertizat că, uneori, din cauza presiunii, poate apărea o hernie și pe cealaltă parte.

Au trecut deja câteva luni de atunci. De fiecare dată când îi schimb scutecul și îi văd cicatricea aceea mică, îmi amintesc cât de fragil e totul și cât de puternici putem deveni când trebuie să ne apărăm copiii. E o urmă pe pielea lui, dar o rană adâncă în sufletul meu care, cu timpul, s-a transformat într-o dovadă de recunoștință.

Recunoștință că acum e bine. Că zâmbește, aleargă și se joacă. Că ziua aceea grea a rămas doar o amintire.