Diversificarea: lingurițe goale și zâmbete pline de piure

Am pus în fața lui bolul cu piure de morcovi, gătit de mine la aburi, cu emoții mari. Lingurița mică, de un portocaliu aprins, părea un instrument chirurgical. Eram pregătită. Citiseam cărți, urmarisem webinarii, știam totul despre “fereastra de oportunitate” și regula celor trei zile.

Bebelușul meu, în schimb, nu citise nimic.

S-a uitat la lingurița portocalie cu o curiozitate precaută, apoi la mine, de parcă mă întreba: “Ești sigură de asta?”. I-am zâmbit încurajator și am apropiat lingurița de gura lui. A strâns buzele. Am încercat din nou. A întors capul.

Prima zi de diversificare s-a încheiat cu o linguriță neatinsă și cu un morcov pătat pe obrazul meu. M-am simțit ca și cum aș fi picat cel mai important examen. “Poate nu e pregătit”, mi-am spus. “Poate nu-i place morcovul. Poate trebuia să încep cu păstârnac.”

A doua zi, am încercat din nou. De data asta, a deschis gura. Puțin. Suficient cât să guste. Apoi s-a strâmbat într-un fel atât de dramatic, încât am izbucnit în râs. A scuipat totul, dar măcar gustase. Progres!

În zilele care au urmat, am învățat că diversificarea nu este despre a goli farfuria, ci despre a explora. Despre a simți texturi noi, despre a te murdări de broccoli din cap până-n picioare și despre a descoperi că uneori podeaua pare mai gustoasă decât lingurița.

Am renunțat la presiunea de a face totul “ca la carte” și am început să mă bucur de proces. De zâmbetele lui pline de piure de avocado. De felul în care prindea cu mânuța lui mică o bucată de banană. De bucuria sinceră de pe chipul lui când descoperea un gust nou care îi plăcea.

Diversificarea nu a fost o linie dreaptă, ci un dans haotic între lingurițe goale și zâmbete pline de mâncare. Și am înțeles că cel mai important ingredient nu era în nicio carte: răbdarea.

💛 Cum a fost la voi începutul diversificării? Lasă-mi o amintire aici. Poate o citește o mamă care se luptă cu un piure de morcovi neatins.