Am stat cu testul în mână vreo zece minute, privind cele două linii care îmi schimbau viața. Una dintre ele era palid roz, timidă, de parcă își cerea scuze că a apărut. “Pozitiv”, am șoptit în oglindă, testând cum sună cuvântul. Inima îmi bătea ca după o fugă lungă.

Prima persoană căreia i-am spus a fost mama. “Oh, dragă, ce minunat!” a exclamat ea, și eu am zâmbit automat, pentru că așa trebuia să reacționez. Dar în stomac aveam un nod care nu se dezlega. Nu era doar emoția – era ceva mai adânc, o întrebare pe care nu îndrăzneam s-o pun: “Sunt pregătită pentru asta?”

Primele săptămâni au fost un amestec ciudat de greață matinală și planuri de viitor. Cumpăram cărți despre sarcină și le citeam cu sârguința unei eleve silitorii, căutând răspunsuri la întrebări pe care nu știam cum să le formulez. Toată lumea vorbea despre “strălucirea sarcinii”, despre cât de frumoasă arăt, despre miracolul care se întâmplă în mine.

Dar eu mă simțeam mai degrabă ca într-un corp străin. Sânii dureau, spatele mă durea, și când mă uitam în oglindă, vedeam o femeie obosită care încerca să pară fericită. “E normal să mă simt așa?” îmi repetam în gând, dar nu îndrăzneam să întreb pe nimeni.

La prima ecografie, m-am dus cu o listă de întrebări și cu inima bătând tare. Doctorița era amabilă, dar clinică. “Totul arată bine”, a spus, arătând spre ecranul gri cu pete alb-negru care ar fi trebuit să fie bebelușul meu. Am privit cu atenție, încercând să identific un cap, o mânuță, ceva familiar. Nu am simțit explozia de emoție pe care o aștepta toată lumea de la mine.

“Nu plângi de fericire?” a întrebat soțul meu, în mașină. “Ba da”, am mințit, și am început să plâng cu adevărat – nu de bucurie, ci de frustrarea că nu simt ce ar trebui să simt.

Lunile au trecut, și burtica a început să se rotunjească. Oamenii zâmbeau când mă vedeau, îmi ofereau locul în autobuz, îmi spuneau cât de “înflorită” arăt. Eu încercam să par recunoscătoare, dar în sinea mea mă simțeam ca o actriță într-o piesă pentru care nu învățasem textul destul de bine.

Nopțile erau cele mai grele. Când toată lumea dormea, eu stăteam treagă și mă gândeam: “Ce fel de mamă voi fi dacă nici măcar acum nu mă bucur cum trebuie?” Mă simțeam vinovată pentru fiecare moment în care nu eram extaziată de sarcină, pentru fiecare clipă în care îmi doream să fie deja gata, pentru fiecare gând despre cât de mult mi se va schimba viața.

La cursurile de pregătire pentru naștere, toate celelalte femei păreau să strălucească cu adevărat. Vorbeau despre conexiunea specială cu bebelușii lor, despre cât de mult iubeau deja să fie mame. Eu îmi zâmbeam și îmi luam notițe despre respirație și poziții pentru naștere, dar în fundul inimii mă întrebam dacă lipsește ceva din mine.

Într-o zi, în lift, o vecină în vârstă mi-a spus: “Știi, dragă, și eu m-am simțit pierdută în prima sarcină. Credeam că ceva nu e în regulă cu mine pentru că nu eram în al nouălea cer în fiecare moment.” Am ridicat privirea surprinsă. Era prima oară când cineva îmi spunea că e normal să nu fii perfect fericită tot timpul.

“Mama înseamnă atâtea lucruri”, a continuat ea. “Dar nu trebuie să înceapă cu perfecțiunea. Începe cu sinceritatea.”

Acele cuvinte mi-au rămas în minte. Poate că nu strălucesc, poate că nu radiez, poate că sunt mai mult speriată decât încântată. Dar poate că asta nu mă face o mamă mai puțin bună. Poate că iubirea nu vine întotdeauna ca un fulger – uneori vine încet, ca zorile, crescând treptat până când îți dai seama că a fost mereu acolo.

Și când în sfârșit l-am ținut în brațe, acel mic om care a fost atâta vreme o întrebare fără răspuns, nu am simțit explozia de emoție din filme. Am simțit ceva mai liniștit, mai profund: o responsabilitate care mă speria și mă umple în același timp, o dragoste care nu era încă completă, dar care creștea cu fiecare respirație a lui.

Acum știu că sarcina mea a fost exact cum trebuia să fie – a mea. Nu ca în filme, nu ca a altora. Cu frică și cu speranță, cu dureri și cu minuni mici, cu zile în care mă simțeam pregătită și zile în care nu. Reală și imperfectă, exact ca mine.

---

💛 Și tu ai simțit că sarcina ta nu e ca în povești? Lasă-mi un gând aici. Poate astăzi îl citește o altă mamă care se simte ca o actriță într-o piesă pe care nu o cunoaște.